Lecția 8 – Limitele bunului simț și ale umanității în textul de presă
Când am creat acest site, mi-am propus să nu bag în seamă paginile mici, create și întreținute de amatori. Deși aș găsi subiecte cu duiumul pe ele, nu vreau sa promovez non-profesionalismul, ignoranța, manipularea și dezinformarea. Astăzi însă am dat peste o →postare (căci nu pot să o numesc nici „știre”, nici „articol”) care m-a facut să mă întreb din nou de ce nu există un Consiliu Național al Internetului (dupa modelul CNA), măcar pentru site-urile care cred că fac presă și sunt formatoare de opinii.
Cum poți să faci un material al cărui subiect să fie durerea unei mame care și-a pierdut copilul?! Care e știrea, care e evenimentul? Că femeia suferă dupa copilul ei? Serios?!
Cât suflet poți să ai (sau nu!) să descrii atât de în detaliu durerea unui om în textul de presă? Cum rămâne cu demnitatea acelui om și dreptul lui la imagine? Mă gândeam să copiez paragraful, ca să vă fie mai usor să înțelegeți despre ce vorbesc, dar mi-am dat seama că nu aș fi cu nimic mai presus decât autorul articolului. Dar nu o să vă fie greu să îl identificați în →postare.
De ce nu s-a vorbit despre accident în sine, care era adevărata stire? Care a fost cauza lui? Ar fi putut fi prevenit? Poate fi cineva tras la răspundere (e clar că șoferul are dosar penal pentru ucidere din culpă, ma refer aici la un posibil autor moral).
Nu trebuie să-mi raspundeti, sunt întrebări retorice, al căror răspuns este unul singur, general valabil: pentru că „atât se poate, asta se cere”. Am auzit asta ani de zile, însă nu am reușit nici în ziua de azi să personalizez acel „se cere”: cine anume are mintea atât de bolnava încat să consume dar mai ales să ceară așa ceva?
About Author
