mamaie
Bunicii din viața noastră
Am fost unul dintre copiii care nu au avut norocul să își aibă bunicii aproape. Ei s-au dus dinainte încă de a mă naște, iar ele erau departe și le vedeam rar, 1-2 week-enduri pe an. Poate de asta m-a și binecuvântat Dumnezeu cu mai multe mămăici.
Pe prima o chema Anica. Mi-a purtat de grijă încă de când mi-au dat balele și până când am fost suficient de mare încât să pot merge la cămin și grădiniță, căci pe vremea aceea nici nu apucai să-ți dai seama bine că ai născut, că și trebuia să te întorci la muncă. Nu știu cum a găsit-o mama, însă a fost și a rămas cea mai simpatică și cochetă bătrânică pe care am cunoscut-o vreodată. Extrem de mică de statură, plăpândă și subțirică, mi-o amintesc și acum venind la noi în vizită să mă vadă, ani mulți după ce nu mi-a mai fost doică. Arăta și mirosea mereu extrem de proaspăt, de curat. Pantofii – invariabil cu toc (micuț, dar nelipsit) – luceau de-ți luau ochii. Peste încheietura mâinii sprijinite în baston îi curgeau mereu manșete de dantelă, frumos apretate și călcate. Nu-i lipseau niciodată costumul, cămașa, dar și o batistă. Plângea mult, din cauza unor nepoate, și nu înțelegeam ce inimă poți avea să faci să sufere un astfel de om, ca un bibelou. Cred ca trecuse binișor pragul de 80, căci mai avea doar vreo doi dinți și nici nu auzea prea bine. Însă nu era vizită la care să nu își amintească și să îmi povestească despre ce mult îmi plăceau furnicile când eram în grija ei.
Apoi a apărut doamna Ganea, o văduvă tipică de oraș, care a știut că, orice-ar fi, viața trebuie să meargă înainte. Nu cred că i-am știut niciodată prenumele. Nu a stat cu mine, dar o vizitam des. Mamei îi plăceau șuetele cu ea, era tare de viață. De fiecare dată când mergeam la ea ne servea cu ceai de tei și dulceață pe farfurioare de cristal, cu lingurițe de argint. Și de fiecare dată alegeam aceeași dulceață de trandafiri, deși avea cămara plină cu tot soiul. Dar avea ceva dulceața asta a ei, un je ne sais quoi. Își plantase ea trandafirii în grădinuța din fața blocului și îi îngrijea mai ceva ca pe copii. Îmi plăcea să mă uit pe geam când o savuram. Parcă simt și acum mirosul florilor de tei ce venea din parcul din fața blocului, amestecat cu o aromă fină de tutun de la țigările pe care le pufăia cu mama. Era frumos la ea.
O mai aveam și pe tanti Tinca. O „fată mare” cu o curte superbă, foarte bine îngrijită. Acolo țineau ai mei diverse orătănii, ca să aibă copilul ouă proaspete și carne bună. Mă mai și lăsau câteodată, câte o zi, în perioada vacanțelor, când mergeau la lucru.
Tanti Tinca, ca orice femeie care se respectă, avea o cameră de zestre. Nu s-a bucurat de ea, că nu s-a măritat niciodată. Dar parcă simt și acum mirosul pernelor mari de puf și al cearșafurilor apretate; covoarele țesute de mână care parcă de abia așteptau să-și pună cineva pașii pe ele și plăpumile mari și groase, care umpleau camera. Evident, intram pe furiș, căci ușa era mereu feracată cu o cheie pe care o găsisem într-una dintre reprizele mele de cotrobăit.
Acolo, la ea, am descoperit-o pe Mădălina Manole. O ascultam încontinuu, la un pickup vechi, până am zgâriat discul. Și tot la tanti Tinca am prins drag de noțiunea de prispă, mai ales că priveliștea îți tăia răsuflarea. Dar cel mai important – ea m-a învățat să depănușez porumbul și să dezgihoc fasolea. Parcă și acum mă dor degetele când îmi amintesc, dar tare frumos mai era.
Însă cea care mi-a fost cel mai mult alături și mi-a marcat cu adevărat existența a fost mamaie Ana, o prietenă din copilărie a bunicii materne, care locuia în oraș cu noi și unde mă lăsa mama de fiecare dată când nu aveam cu cine sta. Am fost prima ei „nepoată”, căci ale ei, cele adevărate, au apărut mai târziu, așa că m-a iubit tare mult. Simțeam asta în fiecare mângâiere sau dojană.
Mamaie Ana făcea cel mai bun orez cu lapte din lume, pe care musai trebuia să îl mâncăm de pe frunzele de viță în sâmbetele morților, când îl pregătea ca să dea de pomană la biserică. Mai bine de jumătate îl „pomeneam” însă noi. A fost o femeie tare credincioasă. În Dumnezeu, dar și în oameni. Putere mai mare de sacrificiu nu am văzut la nimeni, în viața mea. După ce am început facultatea și m-am mutat la București, mi-a lipsit tare mult. O vizitam mereu când mergeam acasă. Îmi puneam capul în mâinile ei muncite, închideam ochii și parcă treceau toate. Așa pace și liniște ce simțeam lângă femeia aia, nu am mai simțit nicicând, cu nimeni. Și mi se rupea sufletul de mila ei, ca era tare necăjită. Începuse în ultima perioadă să mi se confeseze, mai ales de când murise tataie și rămăsese singură. Și i-aș fi dat și luna de pe cer dacă puteam, numai să o văd zâmbind. Însă o lăsam mereu plângând, în urma mea, pe băncuța din fața blocului. Și acum o vizitez, însă peste drum, la cimitir, acolo unde este de 8 ani.
Tot în grija Domnului au ajuns și bunicile mele de sânge. Pe mama mamei, Aurica, am pierdut-o când aveam 12 ani. Tot timpul m-a uimit femeia asta cu puterea de muncă și ambiția din care am reușit să moștenesc și eu 1%. Avea o gospodărie uriașă, care arăta impecabil. Era mereu curățenie peste tot – și în casă, și în curte, și la animale. Mâncăruri peste mâncăruri de fiecare dată și flori, multe flori. Era o plăcere să merg la ea, dar se întâmpla rar, mult prea rar. Odată a venit ea la noi, ne-a făcut surpriză. Nu știu nici acum cum a reușit, femeie bătrână și nu prea umblată, să ajungă dintr-un sat din Buzău într-un orășel din Bacău. I se făcuse dor și s-a pus la drum. Numai ce am auzit-o într-o seara strigându-mă la balcon, din fața blocului, să cobor să o ajut cu bagajele. Adusese ouă, brânză, carne… tot ce avea mai bun, așa cum fac bunicii. Nu a strigat-o pe mama, nu l-a strigat pe tata… m-a strigat pe mine!
Azi se fac 7 ani de când s-a dus și mama de la țară, bunica de pe tată. O chema Zamfira și avea cei mai jucăuși și blânzi ochi. Și pe ea o vedeam la fel de rar, dar cu aceeași bucurie. Erau tare amuzante întâlnirile noastre, căci era o adevărată provocare să ne înțelegem: ea, bucovineancă de la sat, folosea mai mult regionalisme. Eu, copilă crescută literar la oraș, nu pricepeam o boabă. „Mamaie, vreau pepene!”, și mă trezeam cu un castron de castraveți murați în față. ”Mamaie, să nu-mi pui caimac în lapte, ca nu-mi place” – și mă trezeam cu tot caimacul din oală în cana mea, ca săraca nu știa ce e ăla, ea îi spunea spumă. Doamne, ce dor îmi e de clipele alea! Și tocmai de asta voi avea grijă ca fetele mele să afle ce sunt alea tocini, barabule prăjite și harbuz, chiar dacă sunt pe jumătate unguroaice.
O mai am acum doar pe soacra tatălui meu, mamaie bătrână, cum îi zice fii-mea. Moldoveancă adevărată, tanti Valera face cei mai pufoși cozonaci, cele mai gustoase poale în brâu și cel mai delicios magiun de prune cu nuci din câte am gustat vreodată. Deși e și ea la 80 de ani, nu stă locului o clipă, mereu își găsește câte ceva de făcut, fie prin ogradă, fie în grădină. Și mereu cu Dumnezeu înainte.
Vremea bunicilor
Ce oameni! Ce femei! Ce mame, ce bunici! Poate de asta le-am și iubit atât de mult, datorită dorului ce mă cuprindea. Îmi era dor de bunătatea, de blândețea lor. De forța cu care mă strângeau în brațe când mă vedeau și de pupăturile interminabile, de mângâieri. De aș putea să fiu măcar 1% din cât au fost ele!
Plecarea fiecăreia mi-a lăsat un gol imens, de neumplut. Mi-am dat seama că bunicii sunt cel mai de preț dar al unui copil. Nu tabletele, nu telefoanele de ultimă generație. Pentru noi e târziu, căci ai noștri s-au dus. Dar pentru cei mici încă mai e timp. Iubiți-vă și îngrijiți-vă părinții, pentru a avea ce le oferi copiilor voştri: bunici veseli și sănătoși, pe care să îi vadă cât mai des. Care să îi alinte și să îi răsfețe, așa cum și noi am fost, la rândul nostru.
Știu că ale mele sunt mereu cu mine. Le simt când fetele îmi cad milimetric cu capul de colțul mobilei, fără să îl atingă. Sau când zic că nu mai pot, dar totuși găsesc undeva putere să merg mai departe. Când le văd pozele, mileurile croșetate sau încerc să le reproduc mâncărurile. Le voi purta mereu în suflet și în gând, așa cum și ele au făcut cu mine. Până în clipa în care ne vom revedea.
About Author
