gara brasov

Ca-n gară. Ca-n gara Brașov

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la anii studenției mele, îmi vin în minte miile de kilometri parcurși cu trenul între București și Bacău, la fiecare sfârșit de săptămână în care mă duceam acasă. Și uneori către mare, vara. Parcă simt și acum mirosul budelor nespălate care umpleau toată gara, nu doar trenul; coatele pe care mi le luam în ficat de la călătorii mult prea grăbiți să își ocupe locurile și gențile care stăteau să îmi cadă în cap de pe suporturile mâncate de rugină, care cedau sub greutatea borcanelor de gemuri, zacuști și murături. Se întâmpla acum 15 ani. Și, Doamne, urât mai era pe atunci, dar nici acum nu e mai bine. Condeiul lui Creangă s-ar fi împotmolit probabil în epitetele necesare cuprinderii și descrierii în detaliu a bătăii de joc, jegului și lipsei de interes în care se scaldă de decenii întregi transportul feroviar.

20353922_861216824029113_809704263_o

Ieri am luat-o pe mama de la gară. De la gara Brasov, oraș turistic, ce a candidat la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru 2021. Dacă ar fi caștigat, miile de oameni care vizitează anual orașul s-ar fi transformat în zeci de mii. Iar mulți dintre ei ar fi venit aici cu trenurile. Slavă Domnului, se vor duce în Timișoara. Nu știu gara de acolo cum e, dar mă bucur că oamenii aceia nu vor da niciodată (sper!) ochii și nasul cu gara din Brașov. Aaa, stai, ce să vezi, Timișoara are aeroport (sic!)

Încă de cum intri cu mașina în perimetrul gării Brașov, ești înconjurat de puradei dornici să te ghideze prin parcare. Aproape că se urcă pe vehicul, de abia reușești să înaintezi fără să îi lovești. Odată coborât de la volan, sar pe tine ca puricii, să le întinzi ceva. După ce scapi de ei, trebuie să fii foarte atent pe unde calci, daca nu vrei să îți rupi gâtul. Pavelele din fața gării sunt sparte, multe lipsesc, iar șansele să te împiedici sau să calci strâmb sunt mari.

20394848_861217130695749_629360661_o

Dacă ai supraviețuit până aici și nici nu ai rămas prizonier în ușile glisante pe care se intră în gară, ține-te bine: greul de abia acum urmează. În sala mereu întunecoasă bate vântul mai ceva ca afară. Și poartă cu el miliarde de bacterii și mirosuri de ulei rânced de la patiseriile ieftine, amestecat cu transpirație și alte lichide omenești.

20314685_861217230695739_242669256_o

Ca să ajungi pe peron, trebuie să treci printr-un pasaj, același care face legătura și cu parcul din fața Patinoarului Olimpic. Spre binele celor care au drum încolo, sper să o ia prin altă parte.

20314747_861217434029052_1132454650_o

Ziua, în pasaj, poți să vezi urmele și resturile de tot felul ale celor care își fac veacul noaptea pe scările și pavamentul spalate doar de ploile care se infiltrează în tavan sau se scurg pe scări. Unii vorbesc și de adevarate cuiburi de proxeneți și prostituate, dar eu nu le-am vazut. În zilele aglomerate însă, câte o țigancă așezată pe scări și musai cu un bebeluș sedat în brațe îți intinde mâna agresiv, de parcă ar vrea să îți pună piedică. Dar bine ca avem indicatoare în engleza, suntem tari, restul sunt doar detalii!

20314468_861218627362266_2090287864_o

crop

Ajung pe peron. Trenul are (uau, ce surpriză!) întârziere. Mi se pare însă că minutele se scurg mai greu ca niciodată. Mă simt ca un prizonier al indolenței unor autorități ce ne condamnă să rămânem închiși în lumea a treia. Și nu pot să evadez. Nici din gară, nici de sub jugul celor care știu numai să cerșească voturi prin înșelăciune, minciună, manipulare și promisiuni deșarte. Privirea mi se pierde asupra scaunelor rupte. Sub ele, cutii de bere goale. Pe stâlpi – urme de urină. Și când mă gândesc că era cât pe ce să iau și copilul cu mine, să îi arăt trenurile. Să îl las acasă a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în ultima perioadă.

20353727_861217574029038_250785603_o

În sfârșit, trenul vechi și ruginit, ale cărui frâne urlă parcă și ele de oboseală și durere, se oprește în fața peronului. Oamenii, mai ales bătrânii, urcă cu greu. Distanța dintre peron și scară e considerabilă, iar atunci când mai ai și o geantă în mână urcatul în tren devine sport extrem.

tren

 

20347950_861217664029029_1753940499_o

Nu știu cum a arătat dosarul candidaturii Brașovului la statutul de Capitală Culturală Europeană, însă eu nu pot să mi-l imaginez în această ipostază. Nu cu o gară mai sinistră decât în filmele lui Hitchcock, cu un aeroport inexistent și cu un DN1 veșnic sufocat de trafic.

Dar, nu-i așa, ne mulțumim cu ce avem, facem o cruce mare, zicem Doamne fere’ de mai rău și Doamne ajută să scăpăm și tura asta. Căci ne punem baza numai în El, fără să mișcăm un deget pentru a schimba și noi ceva.  În rest, rămâne ca-n gară. Ca-n gara din Brașov.

Foto credit: Răzvan Mihăilescu

Articol publicat și în Republica

About Author

Comentarii

comentarii