Cei mai valoroși 5 lei

„Mami, îmi cumperi aia? Tati, mergem acolo?” Orice părinte de copil trecut de 3 ani aude aceste întrebări de aproximativ… 20.000 de ori pe zi. Și să te ferească Dumnezeu să spui „nu”, că atunci un nor negru de furie se abate asupra ta, iar un uragan de urlete îți spulberă și ultima fărâmă de răbdare:

• Da deee ceeee? Că eu vreeeaaauuu!!!
• Înțeleg, doar că… e prea scump și nu merită (sau „nu avem bani”).

Și atunci dă-i și explică-i cum se fac banii, care este valoarea lor, de ce unii au mai mulți și alții mai puțini, cum să-i apreciezi, ce înseamnă valoarea unui lucru și câte și mai câte.

Ei, dragii mei, în acest moment al vieții sunt și eu. Și cum practica bate orice noțiune teoretică, fiica mea cea mare (8 ani) s-a hotărât să experimenteze „facerea” banilor. Ce m-a încântat și mai mult e că nu pentru ea, ci… pentru mine. Își dorește să-mi poată oferi o vacanță în Honolulu, așa că s-a apucat de muncă: și-a scos picturile la vânzare.

Și-a ales de cu seară câteva dintre cele mai drăguțe lucrări, a făcut etichetele cu prețuri (10 RON bucata) și le-a pus pe toate într-o pungă, urmând ca a doua zi când vine de la școală să le expunem într-unul dintre parcurile în care ne petrecem după-amiezile și să vedem ce se întâmplă. I-am spus din start că este ceva ce trebuie să facă singură – eu nu voi sta lângă ea „la tarabă”, așa că întregul proces de vânzare cade în sarcina ei – și că există o mare posibilitate să nu vândă nimic sau să le vândă pe toate. Orice ar fi, experiența contează.

Zis și făcut: a doua zi eram la locul cu pricina. Entuziasmate și pline de speranță (căci nici cea mică nu s-a lăsat mai prejos), fetele mele au înșirat vreo 5 picturi pe un bolovan, în mijlocul parcului – unul destul de populat. Și am așteptat – eu fiind pe o bancă, în apropiere.

N-au trecut prea mulți oameni pe lângă ele. Un cuplu care le-a ignorat, un tânăr care le-a zâmbit frumos, o ucraineancă cu 2 copii care vorbea la telefon. Cu fiecare persoană care trecea, vedeam cum dezamăgirea din ochii copilei crește din ce în ce mai mult. Un prunc proaspăt evadat din căruț, care exersa mersul pe jos, se apropie cu interes și curiozitate și pune mâna pe una dintre foi. Femeia care îl însoțește strigă grăbită: „nu e voie!” „Puteți să cumpărați”, zice cea mică a mea, mai înfiptă că un agent de PR, „sunt de vânzare”. „Nu am portofelul la mine”, răspunde femeia și pleacă în grabă.

Câteva minute mai târziu, apare în zonă un bărbat. Îmbrăcat extrem de ciudat, trage dupa el un coș de cumpărături, în timp ce cară la subraț câteva cutii. Pare a fi o persoană fără adăpost. Ajunge în dreptul fetelor mele, se uită la tablouri… fii-mea zâmbește, i-a înflorit din nou speranța în ochi. Îi fac semn că „nu”, să nu intre în vorbă cu el, nu-mi inspiră încredere și sunt convinsă că nu ar cumpăra, din contră – tot felul de scenarii negre încep să mi se deruleze prin minte. Omul nu zăbovește însă prea mult. Își continuă drumul către monumentul din centrul parcului, face acolo câteva cruci și mătănii și pleacă.

Răsuflu ușurată și urmăresc cu privirea două cucoane trecute de prima tinerețe, ce se plimbă la braț pe aleile parcului. Par genul de doamne care se respectă, care știu să se bucure de micile plăceri ale vieții, care nu au probleme financiare. Ajung și ele în dreptul copilei. Ea le privește cu ochii-i mari și rugători, ca un cățeluș ce așteaptă să îi intinzi o bucată de pâine. Una dintre femei se oprește și scoate din geantă un pachet de biscuiți, pe care i-l întinde fetei. Ea îl refuză.

• „Eee, ea vrea să-i cumperi picturile, nu mai poate de biscuiții tăi”, spune cealaltă femeie
• „No, atunci să fie sănătoasă!”, răspunde prima, în timp ce își bagă biscuiții înapoi în geantă și se îndepărtează.
  

Trecuse deja mai bine de o oră de când eram acolo. Fetelor începuse să li se facă foame, eu începusem să ma plictisesc… Sau, mai bine zis, să mă întristez văzându-i dezamăgirea din ochi că nu reușește să vândă nici măcar o pictură. Îmi venea să-mi sun prietenii pe care ea nu-i cunoaște să îi rog să vină să cumpere ceva, doar să nu o mai văd că suferă. Dar nu am făcut-o, știam că greșesc dacă fac asta. În viață, copiii trebuie să învețe că există și momente în care pierdem. Că există eșecul, că speranțele noastre nu se materializează tot timpul. Le-am anunțat că e timpul să mergem și le-am ajutat să strângă, cu promisiunea că vom reveni.

În timp ce ne îndreptam spre mașină, aud în spatele nostru un zgomot ciudat. Întorc capul și-l zăresc pe bărbatul dubios ce se uitase mai devreme la tablouri alergând după noi:

• Bună ziua!
• Bună ziua…
• Am văzut că aveați ceva frumos acolo de vânzare și aș dori să cumpăr

Rămân blocată. Citindu-mi parcă mirarea din ochi, omul continuă:

• Și eu și sora mea pictăm și mi-a plăcut combinația de culori, doar că am văzut că prețul este de 10 RON și eu am doar 5 și mă întrebam dacă se poate să cumpăr…

Sunt în continuare stană de piatră. Încerc să zic ceva, dar am gura încleștată. De emoție, de uimire, de… nici nu știu cum să descriu sentimentul. Mi se face pielea ca de găină și încep să tremur. Mă uit la copilă. Și ea e surprinsă, dar nu înțelege ce se întâmplă. Nu înțelege că un om, care cel mai probabil nu are nimic, își dă ultimii bani din buzunar, cu care și-ar fi putut cumpăra o pâine, pe o pictură de-ale ei.

• „Da, se poate!” răspunde copila. „Pe care îl vreți?”

Îi fac semn din ochi să tacă și preiau discuția:

• Nu e nevoie să plătiți, am vrea să vă oferim o pictură. Ne bucurăm tare mult că vă plac și chiar ne-ar face plăcere să vă facem una cadou
• Nu, nici nu se pune problema, nu se poate! răspunde vehement omul. Munca și talentul trebuie răsplătite, nu ar fi normal altfel
• Insist, continui eu
• Nu nu, îmi spune în timp ce își alege o pictură din pungă și lasă banii în locul ei. V-am spus, și eu și sora mea pictăm, dar copiii au alți ochi… ei văd altfel, simt altfel. Și se vede asta în tablourile fetei dvs.
• Mulțumesc… îi zic cu jumătate de gură, în timp ce îl privesc îndepărtându-se. Fetele se uită la mine și nu înțeleg de ce sunt așa șocată. Le urc în mașină, scot 100 de lei din portofel și mă întorc în parc, sub pretextul că am uitat ceva acolo. Îl găsesc pe om hoinărind pe alei:
• Vă mulțumesc din suflet că ați cumpărat un tablou de la fata mea, apreciez extraordinar de mult gestul! Vă rog să primiți acești bani în semn de recunoștință…
• Nu, nici gând, nu se poate!
• Nu înțelegeți – noi nu vindem tablourile pentru bani, era doar o lecție de economie pentru cea mică, chiar nu avem nevoie, vă rog!
• Nu mă mai ispitiți, vă rog!
• Insist, luați-i, vă rog mult! Mă simt tare prost că v-ați dat ultimii bani pe o pictură…
• E în regulă, așa trebuie să fie!

și a fugit. La propriu. Lăsându-mă cu banii în mână, gura căscată, lacrimile șiroindu-mi pe obraz și o palmă virtuală dată peste față. Cred că a fost cea mai mare lecție pe care am primit-o până acum de la viață.

Când mi-am revenit din șoc, i-am spus fetei că cei 5 lei obținuți atunci nu sunt doar primii bani câștigați cinstit pe munca ei, ci cei mai valoroși 5 lei pe care i-a obținut vreodată și cei mai prețioși. Nu prea a înțeles de ce, dar a rămas stabilit că îi va pune într-o ramă, alături de această istorisire. Care sper să o învețe și pe ea ce m-a învățat pe mine, la 38 de ani: nu mai judeca oamenii după aparențe! Ajutorul va veni întotdeauna de unde speri mai puțin, căci Dumnezeu lucrează prin oameni, și necunoscute și multe sunt Căile Sale!

citește și https://vreausafiujurnalist.ro/rusu-baa/

About Author

Comentarii

comentarii