Crima de la metrou – cauze și vinovați
Am citit toate informațiile apărute în spațiul public despre crima de la metrou și este evident că evenimentul a fost dincolo de orice închipuire a unei minți sănătoase. Deși am citit pe rețelele sociale inclusiv păreri privind o diversiune creată special pentru a distrage atenția de la evenimentele politice, mi-e greu să cred că există cineva atât de diabolic printre noi care să fi pus la cale asta.
Așadar, aș vrea să vă rog să ne detașăm un pic emoțional și să încercăm să ajungem la adevarata cauză a aceastei crime sinistre și, mai odios decât atât, care mai poate provoca și altele: este vorba despre situația ingrată în care se află bolnavii psihic în România. La fel ca și consumatorii de droguri, ei au fost mereu stigmatizați, marginalizați, urâți de toată lumea – deși vorbim efectiv despre niște oameni bolnavi, dar care pot provoca adevărate nenorociri. Pentru ei nu se strâng fonduri, nu se fac campanii. Mulți sfârșesc pe post de cobai pentru sistemul medical. Și aici trebuie să lucrăm noi, ca stat. Pentru că nu știm/ nu vrem/ nu putem să îi ajutăm, să-i integrăm, să îi ținem în frâu astfel încât să nu mai reprezinte un pericol.
România ocupă penultimul loc în rândul țărilor civilizate în privința integrării oamenilor cu probleme de sănătate mintală. Potrivit unui studiu, aproape tuturor ne este teamă să locuim în aceeași casă cu un bolnav psihic, iar jumătate dintre noi nu ar accepta să îl aibă coleg de muncă. Sunt aceste reticențe de condamnat? E greu de spus.
Ruda unei persoane bolnavă psihic spunea că se chinuie de ani de zile să o interneze: „deși aude voci și are halucinații, se consideră sănătoasă şi refuză să fie internată. Încercările sunt anevoioase şi doar cu ajutorul Instanței putem să rezolvăm problema, pentru că legea spune că o persoană trebuie internată doar dacă prezintă pericol pentru sine sau pentru cei din jur, iar asta, ne dăm bine seama, e posibil doar după ce se întâmplă ceva grav. Așadar, în cele mai multe din cazuri, se acționează după ce răul a fost deja făcut.”
Exact cum s-a întâmplat zilele trecute la metrou sau în alte zeci și zeci de cazuri. Îmi amintesc de două de care m-am ocupat pe vremea când eram reporter: un schizofrenic și-a ucis mama, iar un altul a dat foc la casă – pentru că așa le-au spus vocile din cap. Un alt coleg îmi povestea despre o femeie care și-a tranșat soțul. Capul l-a pus la păstrare în frigider, iar restul corpului în saci pe care îi plimba prin oraș. Sunt detalii sinistre, pe care nici măcar în filmele de groază nu le regăsim.
Cu toate astea, se consideră că oamenii cu astfel de afecțiuni (dacă sunt identificați și diagnosticați corect) au mai multe șanse de recuperare în libertate decât în ospicii – cel puțin până în momentul în care comit o faptă penală gravă, cum ar fi cele de mai sus. Plus că, evident, nu sunt bani să fie ținuți închiși și, până la un punct, contravine Drepturilor Omului. Așa că legislația îi lasă liberi pe străzi, mai ales dacă își iau medicamentele. Însă cel puțin în cazurile întâlnite de mine, în libertate nu se tratazează. Sau amestecă tratamentul cu alcool, iar rezultatul e fatal. Rudele nu au mijloace de niciun fel de a-i ține în frâu, iar statul nu are interes, pentru că ar trebui să investească prea mult în asta. Așa că preferă să numere victimele colaterale și să acționeze doar în cazurile punctuale, în care deja tragediile se vor fi petrecut.
Bolile psihice sunt tot boli, la fel ca oricare altele. Pacienții nu au nicio vină că s-au îmbolnăvit, mulți din cauza unor șocuri puternice avute în copilărie sau pe parcursul vieții (abuzuri, pierderea unor persoane foarte dragi etc). Una din trei persoane este afectată în prezent de o boală mintală, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Ce nu realizează nimeni este că, spre deosebire de un oricare alt bolnav, psihicii nu-și conștientizează afecțiunile (decât foarte puțini dintre ei), refuză tratamentul și le pot face rău celor din jur. Mult rău, deși neintenționat.
Și atunci ce e de facut? Discuția e lungă, poate chiar interminabilă. Și delicată. Iar părerile vor fi mereu împărțite. Iar cine va avea curajul să-și asume o decizie în această privință, va fi cu siguranță aclamat și blamat deopotrivă.
Articol publicat și în Republica
About Author
