“Dumneavoastră nu știți câtă treabă avem noi?!”
Încă un text despre Sănătatea românească, dintr-o altă perspectivă: spital de stat vs. spital privat
Să ajungi într-un spital (mai ales românesc) nu e nici pe departe o plăcere. Să ajungi însă acolo pentru copilul tău e cu adevărat sinistru.
Spre norocul nostru, ne permitem să plătim pentru cea mică un abonament la o clinică privată. Dar și norocul acesta este limitat, direct proporțional cu posibilitățile privatului – mai puține decât ne-am fi închipuit. Și asta pentru că, în situații de urgență, așa cum a fost cazul nostru, tot la stat ajungi. Și acolo să te ții, taică!
Povestea pe scurt: în Joia Mare, copila de nici 2 ani se trezește aproape anchilozată: abia își mișca picioarele și striga de durere. Tot într-un suflet ajung cu ea la clinica privată. Atitudinea celor de aici este impecabilă: internare de urgență, analize peste analize – toate bune. Între timp, copila își revine. Preventiv, suntem trimise și la un consult neurorlogic. Evident, la altă clinică, pentru că la cea la care eram nu exista medic neurolog de gardă. Toate bune și acolo, copila își revenise complet. Plecăm acasă.
A doua zi după-amiază, simptomele revin. Astfel că sâmbătă dimineață la prima oră (în Sâmbăta Paștelui) ne întoarcem la clinica privată: “Este nevoie și de un consult ortopedic și nu avem pe nimeni în gardă. Mergeți vă rog la Spitalul de copii, pentru că noi nu mai putem face nimic altceva”, vine raspunsul plin de neputință al medicului.
Cu inima cât un purice, intrăm la Camera de Gardă. Așteptăm cât așteptăm, până ne vine rândul. Copila este consultată, i se face și o radiografie – nimic suspect. Cu toate acestea, ni se recomandă insistent să ne internăm pentru a fi ținută sub supraveghere până luni în vederea unui consult neurologic (aveam sa aflu mai târziu că nici măcar luni nu s-ar fi efectuat acest consult, fiind a doua zi de Paște și, implicit, toți medicii specialiști liberi). Vor chiar să îi pună și o branulă – preventiv, în cazul în care va fi nevoie de analize. Adică sa o ințepe degeaba, în contextul în care nu se știa dacă și când îi vor fi recoltate noi probe, pe lângă analizele făcute cu 2 zile în urmă. Am refuzat branula, însă am acceptat internarea pentru că în continuare nu aveam un diagnostic…
Ajunse pe secție, trebuia să așteptăm ca medicul de gardă să o consulte și el. Au trecut câteva ore bune, timp în care copila ghici! iar și-a revenit. Alerga, râdea și se juca – nici urmă de vreo afecțiune. Revoltate la culme de starea fetei, medicul de gardă și asistenta au avut o reacție de-a dreptul șocantă:
– “Doamnă, dar de ce v-ați internat, nu vedeți că fata nu are nimic?
– Păi știți că de jos de la Urgență au zis…
– Dumneavoastră nu știți câtă treabă avem noi?!”
M-am blocat. Efectiv nu-mi găseam cuvintele. Jurnalist cu experiență, mama revoltată, om – am rămas statuie în fața acelor halate albe, reci, fără pic de suflet, conștiință sau măcar un strop de logică. Adică eu altă treabă în Sâmbăta Paștelui nu aveam decât să stau cu copilul în spital. Cel puțin în concepția lor.
M-au informat pe un ton extrem de agresiv și autoritar că fata avea… gripă. Un virus de răceală care se instalase în mușchi și articulații în loc de nas și gât, cum ar fi fost normal. Avea să treacă în câteva zile cu antiinflamatoare și un antibiotic usor (pe care am ales să i-l dau acasă și nu să o țin internată, în perfuzii).
Copila e bine acum și mă rog la Dumnezeu să rămână așa. Îi plătesc în continuare abonamentul la clinica privată, deși sunt conștientă că, în cazul unei situații mai deosebite, tot la stat vom fi trimiși. Și este frustrant să vezi și privatul atins de această neputință contagioasă a statului. Cu bani sau fără, suntem toți la fel de vulnerabili în fața unui sistem putred de bolnav, care te plimbă ca pe un măr stricat dintr-un coș în altul.
Și mă tot întreb – unde se termină profesia și unde începe omenia? De ce medicii buni nu pot fi oameni și viceversa? Cât este logică și rațiune în actul medical, cât automatism? Mi-a plăcut la privat că au fost oameni, însă nu au fost profesioniști. Nu au putut identifica o banală raceală, pentru care am plătit cu lacrimi amare de frustrare, îngrijorare și neputință la stat.
Câți trebuie să mai moară, să plângă, să sufere pentru ca roțile să înceapă să se învârtă? De ce nu e nimeni în stare să pună pe picioare un sistem complet, complex și funcțional – fie el și cu plată? Ce trebuie să se întâmple pentru ca această nevoie elementară a omului – sănătatea – să fie și la noi în țară un drept și nu o virtute?
Răspunsurile le vom afla, probabil, într-o altă viață…
sursa foto: basarabia.md
Articol publicat și in Republica
About Author
