Pe această pagină voi adăuga link-uri cu articole, studii sau filme pe care le consider de referință pentru această meserie, exemple de urmat, și din care cred că avem ce învăța.
- The New Gipsy Kings – documentarul lui Liviu Tipuriță pentru BBC despre manele și maneliști, țigani și ce înseamnă muzica pentru ei. O incursiune fabuloasă în comunitatea Rromă, pornind de la puradeii ce aleargă desculți prin gunoaie până la palatele de aur, miile de Euro aruncate în lăutari și legăturile cu lumea interlopă. Cum au devenit manelele și maneliștii un fenomen, de unde a început totul și unde s-a ajuns. O muncă titanică de documentare, strângere de informații, imagini de arhivă excepționale, filmări în locuri nu tocmai prietenoase și interviuri excepționale cu personaje exotice. Musai de văzut și băgat la cap cum să sintetizezi 2 ani de muncă și peste 300 de ore de filmare într-un material de o oră, fără să pierzi nicio nuanță.
- Spotlight – filmul (câștigător al Oscarului pentru cel mai bun film din 2015) dar mai ales ancheta jurnalistica ce a stat la baza lui, investigație ce a scos la iveală abuzul sexual sistematic și la scară largă al preoților romano-catolici asupra copiilor defavorizați din zona Boston. Seria de 6 reportaje care a acoperit acest subiect a adus ziarului The Boston Globe premiul Pulitzer in 2003.
- Breaking News – filmul. Prestația actorilor principali mi s-a părut impecabilă, iar subiectul abordat – un insight în spatele știrii de TV – bun, de interes. Realizarea însă m-a dezamăgit. Se vede de la distanță că scenariul a fost scris mai degrabă din închipuire decât din realitate. Și o sa vă spun și de ce:
– e adevărat ca multe TV și echipele lor sunt într-o goană continuă după senzațional, însă în 12 ani de știri nu am văzut pe nimeni care să intre astfel în mijlocul unei intervenții, niciun producător și niciun reporter în toate mințile nu ar fi făcut-o, deci din start povestea e puțin credibilă
– un material despre persoana decedată, fie el cât de scurt și incomplet, se face și se difuzează în prima zi, nu în a treia, la înmormântare, după ce tot restul presei va fi vorbit și deja plictisit publicul cu acel subiect;
– niciodată reporterul care a fost lângă operator în acel moment nu ar fi fost obligat să facă el materialul, nici nu ar fi avut cum: orice om normal este în stare de șoc după o astfel de întâmplare, cu atât mai mult cu cât este și vinovatul moral al evenimentului. În cel mai bun caz ar putea oferi o relatare despre cum s-au întâmplat faptele, despre relația pe care a avut-o cu colegul, dar în niciun caz sa realizeze el materialul cap-coada. Cel mai probabil nici nu ar veni la muncă o perioadă bună de timp;
– niciodată un reporter de TV nu pleacă pe teren, mai ales pentru un astfel de reportaj, fară cameră. Nu știi niciodată peste cine dai sau ce se întâmplă, care ți-ar putea face știrea.
– oricine din cadrul televiziunii ar fi putut vorbi despre persoana respectivă: alți colegi operatori, reporterii care au mai filmat cu el, producătorii cu care a făcut transmisiuni în direct etc. Nu există să nu poți face un material in memoriam chiar dacă familia te refuză.
Cu alte cuvinte, un subiect bun a fost irosit într-o ecranizare slabă. E adevărat că se aleargă după senzațional, e adevărat că mortul este scos tot timpul vinovat, că munca de TV e nemiloasă, de multe ori periculoasă și că presiunile de tot felul sunt mari. Însă parcă nu arată chiar așa 🙂 Voi ați văzut filmul, cum vi s-a părut?