Aveți mai jos un scurt portofoliu cu unele dintre materialele realizate de mine de-a lungul timpului, în colaborare cu echipa Știrilor ProTv (șoferi, operatori, editori, producători, editori de montaj, graficieni etc.) și în exclusivitate pentru Știrile ProTv. La fiecare dintre ele am încercat să scot în evidență care a fost pentru mine “greul” în realizarea lui și la ce ar trebui să fiți atenți când vă veți afla în situații similare.
Ionuț, copilul sfâșiat de câinii maidanezi – A fost unul dintre cele mai dificile și complexe materiale de care m-am ocupat. Atunci când s-a întâmplat evenimentul (în septembrie 2013) strânsesem deja în spate 10 ani de Știri. 10 ani de frustrări, de lacrimi, de furie pe autoritățile care și-au bătut încontinuu joc de noi. Moartea lui Ionuț a fost picătura care mi-a umplut paharul neputinței. Am realizat că la conducerea țării s-a întins mucegaiul atât de tare, încât a devenit imposibil de curățat, oricât de mult ar striga presa. A fost momentul în care eu am realizat că nu mai pot să fac această meserie, că nu mai am lacrimi să plâng, ca nu mai am voce să strig în neant. Pentru că, deși mulți aud, puțini sunt cei care și fac ceva. Revenind la reportajul pe care tocmai l-ați văzut și referindu-ne strict la el – a fost dificil în primul rând din cauza emoției pe care mi-a generat-o; a fost apoi responsabilitatea uriașă pe care o aveam – trebuia să scot un material impresionant, dur, real, care să ajungă la sufletul tuturor dar, mai ales, să miște ceva. Volumul de imagini și informații pe care l-am avut de folosit a fost uriaș: a trebuit să restrâng ore întregi de filmare și pagini interminabile de informații într-un material de impact de doar 4 minute. Că așa e în TV – nu poți să te întinzi tu cât vrei, ci doar cât ți se permite.
Țigani versus țigani: – După cum se poate vedea și din imagini, nu a fost tocmai cel mai drăguț și curat loc în care aș fi putut ajunge 🙂 însă asta este ultima dintre probleme, deși vă spun sincer ca m-am dus acolo cu oarecare teamă – țiganii în general sunt extrem de imprevizibili și nu știi niciodată cum vor reacționa, chiar dacă tu intri în mijlocul lor cu inima curată, crezând că îi ajuți. Ei ar putea interpreta cu totul altfel (în astfel de situații este recomandat să ceri ajutor de la Poliție sau Jandarmerie. În măsura în care au posibilitatea, vor trimite un echipaj în zona, pentru a preîntâmpina izbucnirea vreunui conflict nedorit. În plus, dă bine și pe imagini). Unul dintre aspectele dificile ale materialului a fost să găsesc oameni dispuși să vorbească. Toți cei pe care i-am abordat se temeau, mi-a fost destul de greu să îi conving să-mi dea un sincron (așa se numesc în TV acele interviuri), deși le-am promis că le protejez identitatea. A fost apoi acea transmisiune în direct, în care nu numai că a reizbucnit focul și a trebuit să încep să improvizez, dar m-am și temut foarte tare că îmi vor intra personajele în cadru și imi vor strica toată poezia. Slava Domnului – nu a fost să fie!
Primul live la 19 – Aceasta a fost prima mea transmisiune live într-un jurnal de ora 19. Deși cunoșteam subiectul foarte bine pentru că mă ocupasem personal la vremea respectiva, am avut o tona de emotii 🙂 mai ales ca acest live „a apărut” – cum se spune prin redacții – undeva pe la 18:30 și nu am avut la dispoziție prea mult timp să mă obișnuiesc cu ideea 🙂
Toate drumurile duc la mare – Deși la prima vedere pare ceva extrem de simplu și amuzant, realizarea lui nu a fost tocmai ușoară: aglomerația de pe sosele este o știre care se face în fiecare an de 1 Mai, iar reporterii sunt obligați să gasească de fiecare dată noi și noi unghiuri de abordare și metode de realizare, astfel încât telespectatorii să nu aibă impresia că se uită la o reluare din anii trecuți. Eu am avut noroc de un operator foarte inspirat și de un editor de montaj foarte talentat, care m-au ajutat să vin pe post cu „altceva”. Iar meritul meu a fost că am știut să pun întrebările de așa manieră încât să obțin niște răspunsuri drăguțe (evitând eternele și fascinantele „cum vi se pare drumul?” sau „cât ați făcut până aici?”) și, cel mai important, am scris și am montat „pe imagini”, cum se spune. Am ales melodia de fundal astfel încât să se potrivească cu mesajul textului și cu imaginile.
În sevraj, pe stradă – A fost unul dintre primele materiale realizate despre și printre consumatorii de droguri. Mi-a fost teamă de ei, de cum vor reacționa când vor vedea camera… m-am gândit mult ce să-i întreb, cum să formulez ca să fie bine și pentru mine și pentru ei. Au fost primele povești pe care le-am auzit despre efectele consumului de droguri direct de la ei, de la consumatori, și m-au impresionat…. mi-a fost milă de ei, de familiile lor…. a fost începutul unei serii foarte lungi de materiale despre stupefiante și forța lor, serie care pot să spun că m-a marcat pe viață. De două lucruri mă tem cel mai tare pe lumea asta pentru apropiații mei: drogurile și accidentele rutiere, tocmai pentru că le-am cunoscut îndeaproape și de prea multe ori urmările, le-am simțit răsuflarea rece și nemiloasă.
Marfa alba ucide doi bucureșteni pe săptămână – nu e foarte ușor să asculți o mamă disperată povestindu-ți cum copilul ei a luat-o pe drumul pierzaniei; nici sala de autopsii de la subsolul INML-ului nu a fost cel mai primitor loc în care aș fi putut filma; imaginile cu camera ascunsă surprinse în mijlocul consumatorilor au fost și ele destul de greu de obținut; per total – un material extrem de dificil, muncit mult și care m-a impresionat profund. Însă, la fel ca atunci, zic și acum: dacă am reușit să salvez macar un om, dacă l-am întors de pe drumul drogurilor, dacă am convins măcar o autoritate să ia măsuri sau un parinte să fie mai atent la copilul lui și să observe din timp comportamentul bolnav, atunci a meritat.
Numărul românilor infectați cu HIV s-a dublat în special din cauza dependenților de droguri – Pe lângă riscurile fizice pe care ți le asumi în momentul în care filmezi un astfel de material (oricare dintre indivizi ar fi putut oricând să intre într-o criză și să atace atât echipa de filmare, cât și echipajul de la ARAS), mai întâmpini și alte tipuri de dificultăți: să-i convingi să vorbească cu tine și să se lase filmați; să reușești să filmezi imagini cu adevărat dramatice și de impact fără a le dezvalui identitățile (căci nu te lasă nici ei, nici legea) dar, mai ales, să concepi un text și un material final care să tragă un semnal de alarmă și să pună pe cineva pe gânduri, în contextul în care mentalitatea generală e aceea de „dă-i d…., să moară toți, niște aurolaci etc”. Însă cetățeanul normal și se pare că de multe ori nici autoritățile nu privesc mai departe de atât și nu se gândesc că ei sau copiii lor pot călca oricând într-un ac infestat cu HIV ori Hepatită aruncat la întâmplare sau că un bărbat ce va beneficia de serviciile sexuale ale unei consumatoare care își vinde trupul se poate îmbolnăvi și duce virusul mai departe acasă, la soție.
Iadul consumatorilor de etnobotanice: „Încet, încet înnebunesti!” – Unul dintre cele câteva zeci de reportaje realizate pe tema etnobotanicelor. L-am ales ca exemplu pentru că m-au impresionat toți acei tineri pe care i-am văzut internați (la Obregia). M-au impresionat condițiile de acolo, modul în care erau ținuți, dar mai ales halul în care ajunseseră. Am vazut – din nou – ce pot face drogurile din oameni și gradul de degradare la care se poate ajunge cât ai zice „praf”. Un alt aspect dificil al acestui gen de material, de această dată strict tehnic, este realizarea ilustrației. Aici este 99% meritul operatorului, care a fost suficient de inspirat și priceput astfel încât să poată inventa și surprinde niște cadre grăitoare și utile. Evident, dacă și reporterul are sugestii, sunt extrem de binevenite 🙂
Oameni blocați în zăpadă la Șindrilița – A fost, practic, începutul urgiei albe din ianuarie 2012; iar voi vedeți titrat pe material „ieri” pentru că a fost una dintre acele situații în care nu am ajuns la timp cu filmarea în redacție pentru a putea fi difuzată în aceeași zi. Vinovată pentru întârziere a fost chiar vremea: până și noi, jurnaliștii, am rămas captivi în vârtejul de zăpadă din acea intersecție și nu am putut pleca decât după-amiază târziu. Ce este cumva complicat în astfel de situații este faptul că, deși evenimentul se desfășoară practic în fața ta, trebuie să fii foarte pe fază să nu ratezi ceva (sau să acoperi cât mai mult), în contextul în care și tu ești om și nici ție nu îți este foarte bine în acele condiții: ți-e frig, ești ud, se oprește camera, se udă obiectivul, nu mai merge microfonul etc. Pe lângă toate acestea, cel mai pregnant sentiment pe care îl ai este de „încurcă lume”: când îi vezi pe toți acei oameni supărați și agitați, parcă nu-ți vine să te mai duci și tu să le „bagi microfonul în gură”, cum se spune… și totuși trebuie să o faci…
Bucureștiul închis de zăpadă (materialul cu titlul „România sub zăpadă – 1”, prezentat de Daniel Nițoiu) – O perioadă cu adevărat „de gheață”, ca să nu zic de foc 🙂 fusese prima zi a „urgiei”, ajunsesem acasă la 9 seara, dupa ce stătusem toată ziua în viscol, pe DN2, la Șindrilița; la 21:30 a sunat telefonul: „Hai înapoi, s-a închis Bucureștiul! Suntem izolați, toate drumurile au fost închise, trebuie să mergi la filmare!” Oricât de obosit, înghețat, nervos, flămând sau frustrat ești în astfel de momente, nu poți să spui „nu”. Nu este doar meseria ta, ci datoria de „a informa” pe care ți-ai asumat-o în fața a milioane de oameni în momentul în care te-ai angajat în acea redacție. Trebuia să-i avertizăm, ca să nu plece la drum. Unii așteptau vești tocmai de pe șosele, acolo unde aveau rude sau cunoștințe. În acele momente, numai tu, ca jurnalist, îi mai poți ajuta.
„Acum înțeleg de ce plâng toți oamenii de aici” – Un reportaj realizat de Alex Dima, scris și montat de mine (cu ajutorul editorului de montaj, desigur). Mai exact, a fost una dintre acele situații în care, din cauza condițiilor, reporterul nu a putut să transmită în redacție un text complet și un premontaj al imaginilor (cum se întâmplă uneori). Am reușit în ziua aceea să vorbesc cu Alex la telefon doar câteva minute – în care mi-a spus localitatea unde se află, numele personajelor, ce a făcut acolo și, în mare, ce urmează să găsesc pe imagini. De acolo a fost treaba mea – am vizionat brutul cadru cu cadru, am ascultat toate conversațiile dar mai ales am încercat să privesc dincolo de imaginile care mi se desfășurau în fața ochilor și să intru în mintea și sufletul acelor oameni. Înghețasem și eu bine de tot cu doar o zi în urmă și aveam proaspată în minte acea senzație. Cu ajutorul editorului de montaj, am reușit să scot la capăt un material final care a primit laude din toate parțile. Cea mai mare satisfacție a mea a fost că și echipa de pe teren a fost foarte mulțumită de el, ceea ce pentru mine a fost cel mai important. Pentru că nu e nimic mai frustrant în meseria asta decât să muncești ore întregi la un material în niște condiții execrabile și să-și bată altcineva joc de el (omul din redacție care te preia și are sarcina de a transforma munca ta de ore bune în 2 minute de excepție – 2 minute fiind durata medie a știrilor de tv).
Povestea pompierilor și polițiștilor care s-au luptat cu nămeții și au salvat 2500 de suflete – După toate acele zile oribile de ger, viscol și foarte multă zăpadă în care am fost atât pe teren, cât și în redacție, la preluare (de-a lungul timpului am avut de foarte multe ori sarcina de a mă ocupa de materiale filmate de alți colegi care nu puteau ajunge la timp în redacție să-și termine treaba – pentru că scriam bine și mă mișcam repede) am simțit nevoia să vorbesc și despre acei oameni pe care îî vazusem cu toții înghețând, dar nimeni nu i-a băgat în seamă până atunci – pompierii, polițiștii, jandarmii și echipajele de prim-ajutor care și-au făcut atât de bine datoria, încât au limitat la maximum efectele negative pe care le-ar fi putut avea acea vreme de-a dreptul sinistră.
Primul live din studio , cu invitați și întrebări primite în direct de la urmăritorii site-ului Știrilor, a venit la pachet cu emoțiile aferente interviurilor în direct și ale neprevăzutului.