inquam photos
Mai bine îți îngropi morții în curte decât să ai de-a face cu sinistrul sistem est-european de înmormântare
Am fost zilele acestea la o înmormântare. S-a prăpădit mama unui prieten. Pe neașteptate, astfel că tot ce a însemnat pregătire pentru îngropăciune a trebuit făcut ad-hoc, printre lacrimi, suspine și într-o stare totală de șoc. Așa au aflat bieții oameni, și noi odată cu ei, că mai bine îți îngropi morții în curte decât să ai de-a face cu sinistrul sistem est-european (că sigur e la fel și la vecini) de înmormântare.
Biserica la care era arondată femeia nu are cimitir. Astfel, ca să primească un loc de veci, familia a trebuit să treacă prin doi preoți. Cel de care aparțineau și care i-a pus în legătură cu un altul, paroh peste o biserică ce are și cimitir. Evident, amândoi au perceput taxă de înmormântare. Plus contravaloarea locului de veci – 2.500 RON, concesiune pe 40 de ani.
Începutul
Intrăm în biserică, pentru slujbă. Peste tot pe jos un celofan tocit, menit să protejeze covoarele. Nu știu de ce au mai pus covoare, din moment ce nu pot fi folosite. Tanti de la lumânări scandalizată toată: ”Cum adică ați luat numai 4?! Trebuie 6! Și tămâie!” (care tămâie a rămas în buzunarul prietenului meu, nu i-a folosit la nimic).
Se împart participanților bani legați în batiste (tradiție creștină ori păgână?!) și lumânări, dar suntem avertizați că nu avem voie să le aprindem.
Vin preoții. Ne aranjează obligatoriu familia în stânga sicriului, restul în dreapta. Unul dintre ei, profesor doctor după cum suntem anunțați, își așază telefonul cu grijă pe masa de rugăciune, lângă Evanghelie și Cruce. Probabil ca să nu mai zicem noi, răutăcioșii, că ei nu sunt în pas cu vremurile.
Începe slujba cu doi preoți, un dascăl și un nene ajutor. Acesta din urmă a venit la un moment dat și ne-a aprins lumânările pe care le primisem. Între timp, telefonul de pe masa de rugăciune se activează. Părintele profesor doctor predă ștafeta celuilalt preot și pleacă discret în altar, să preia apelul. Trebuie să fi fost ceva tare important, îmi zic, de s-a oprit omul din cititul Evangheliei ca să vorbească.
După doar câteva minute, tanti de la lumânări vine și ne ia candelele din mâini. Nu știu de ce. Ni le-a stins și ni le-a luat. Deși poate unii dintre noi am fi vrut să le mai ținem ori să le ducem afară, să ardă în continuare pentru sufletul amărâtei. Dar nu puteai să te iei în gură cu ea în plin aleluia.
Se termină slujba, iar unul dintre preoți începe predica. Deși omul vorbea, tanti de la lumânări și nenea ajutorul au început să strângă: au scos afară coroanele ce erau pe lângă sicriu, au stins lumânările de la capul moartei și i-au pus pe picioare un coșuleț. Aflăm în scurt timp și de ce: ”timp de 40 de zile, sufletul moartei este dus de îngerul ei peste tot pe unde a fost când era în viață. Dar lângă acest înger bun este și unul rău. Ea nu se mai poate ruga pentru iertarea păcatelor, dar noi, cei rămași în viață, putem face un gest, o donație simbolică, ca să îi fie iertate păcatele!” Am crezut că nu aud bine! Nu știam dacă să râd sau să plâng. Ce legătură au banii mei cu iertarea păcatelor femeii? De când Dumnezeu ne cere bani? Însuși Iisus a zis: ”Dați Cezarului ce a al Cezarului și lui Dumnezeu ce a lui Dumnezeu!” Nu aveam portofelul la mine, dar chiar dacă l-aș fi avut nu cred că aș fi procedat altfel: am scos fisa de 10 bani pe care o primisem legată în batistă și am pus-o în coș. Simbolic, așa cum ne ceruse preotul.
Se pleacă înspre groapă. Oamenii în față, preoții și familia în spate. ”Haideți mai repede!”, ne îndeamnă profesor-doctorul. Nu vedeam unde e graba (dar mai ales lipsa de omenie), dar… mă rog. După ce și-au aruncat mâna de pământ peste sicriu, cei doi preoți au plecat grăbiți, strigând către familie că este așteptată în biserică, să nu mai zăbovească lângă mormânt. Apoi, unul dintre gropari îl întreabă pe fiul împietrit de durere: ”Noi cu cine vorbim să ne facă plata?”. M-am blocat. De scârbă, de șoc. Înțeleg că pentru ei e doar un loc de muncă, dar să fii chiar atât de lipsit de empatie față de omul de lângă tine? Cum poți să tratezi moartea cu o așa sete bolnavă de a face bani pe spinarea unor oameni greu încercați, în contextul în care tu oricum primești un salariu pentru munca ta?!
Revenind la graba preoților: nu, nu era să le vorbească rudelor despre rânduieli, următoarele pomeniri și praznice. Ci să le ceară, evident, bani. ”Cât?”, întreabă fiul moartei. ”Cât vrei”, vine răspunsul. Și primește, apoi omul dă să plece. ”Păi stai, dar lor nu le dai?” (adică celuilalt preot, dascălului și lui nenea ajutor). Și omul dă. Fără să zică nimic. Blocat și el de durerea pierderii mamei și de scârba cu care toți, ca niște lipitori flămânde, au sărit pe el să îi sugă și ultima picătură de demnitate, în loc să îl lase în durerea lui.
Se va schimba vreodată ceva?
Cred (și sper) că nu e așa peste tot! Sunt născută și crescută în credința ortodoxă, la fel îmi educ și copiii și tot așa voi muri. Sunt mândră de credința mea, vorbesc despre Dumnezeu ori de câte ori am ocazia, îi citesc pe unii preoți și mai trec și pe la biserică din când în când. Mereu las bani acolo, cât și cum pot, de bunăvoie și nesilită de nimeni. Dar cred cu tărie că Biserica Ortodoxă are nevoie de o reformă profundă, la fel cum spunem și despre clasa politică. Și nu mă refer aici la tradițiile bisericești, ci la cele drăcești. A venit vremea ca preoții să mai și facă ceea ce predică. Cum pot eu să cred în cuvântul unui părinte care nu face nici 10% din ceea ce spune? Cum pot ei să mai atragă lumea, în special tineretul sătul de șmecherii, șpăgi și bacșișuri către biserică, când tocmai acolo, în casa Domnului, dai nas în nas cu toate cele de care fugi și vrei să scapi?!
Dragi preoți, noi căutăm în Biserică liniște. Căutăm să ne împăcăm cu noi înșine și cu Dumnezeu. Că așa ne-au învățat bunicii noștri și Scripturile. În lumea asta nebună, în care nu mai avem timp decât să ne urâm unii pe alții și să ne învrăjbim unii împotriva altora, în puținul timp pe care îl petrecem în Biserică avem nevoie să ne regăsim sufletul, să redevenim oameni. Să fim lăsați să plângem oricât avem nevoie, mai ales când am pierdut pe cineva drag. Să ne ardă lumânările topite mâinile. Să cumpărăm ce considerăm că ne trebuie, și nu să ne băgați pe gât pungulițe de tămâie, lumânările voastre că ale noastre ne fac păcătoși, brățărici ori lănțișoare. Lăsați-ne să donăm de bunăvoie și nu de frica neiertării păcatelor. Lăsați-ne să-L redescoperim pe Domnul în simplitatea lui, și nu cu aifoanele voastre pe masa de rugăciune, lângă Evanghelie. Nu ne spuneți că trebuie să facem fapte bune ca să ne mântuim, și apoi ne chemați în altar să vă dăm șpagă pentru servicii deja plătite.
Dragă BOR, ai atâția preoți cu har! Nu mă mai satur să îi ascult pe Visarion Alexa, Vasile Ioana sau Constantin Necula. Te rog, scapă de uscăciuni! Știi că tocmai tu, ca instituție, prin cutumele tale, îți obligi preoții să ceară șpăgi. Mai marii tăi le bagă pe gât preoților mici cantități fixe de produse bisericești (lumânări, cărți etc), care trebuie achitate la centru fie că se vând, fie că nu. Unii preoți, cei din parohii mici și sărace, cer șpagă efectiv doar ca să supraviețuiască. Alții, cu enoriași avuți și darnici, cer ca să își sporească averile.
Te rog, dragă BOR, ajută-mă să mă întorc cu drag la tine, așa cum făceam în copilărie! Fii tu locul în care să pot să evadez, în care să regăsesc bucuria de a crede, de a iubi, de a ierta, de a spera.
Articol publicat și în Republica
sursa foto: Inquam Photos
About Author
