Cetatea Brașovului
Am vizitat Cetatea închisă a Brașovului și am plecat cu un gust amar
Ce facem azi? Este întrebarea pe care ne-o punem în fiecare duminică dimineață, când nu avem planuri. Îi promisesem de ceva vreme celei mici că o ducem “la castel”, așa că ne-am hotărât să profităm de vremea frumoasă și să facem o plimbare până la Cetățuie.
Prima cărămidă a Cetății de pe Straja a fost pusă la începutul secolului XV, însă în forma în care o știm azi a apărut în 1625, când a trebuit reconstruită din cauza unui incendiu puternic. După mai bine de trei secole, timp în care a servit, pe rând, drept depozit, cazarmă, închisoare și spital pentru bolnavii de ciumă, cetatea a intrat în circuitul turistic mai întâi ca proprietate a statului. După ce compania care îl deținea s-a privatizat, monumentul a ajuns automat în proprietate privată.
Chiar și așa, oricine putea vizita cetatea. Deși nu erau de lux, restaurantul dar mai ales terasa acestuia erau mereu pline ochi, căci priveliștea făcea toți banii. Iar pentru o nuntă în stil medieval trebuia să faci rezervare cu doi ani înainte, altfel nu găseai nicio sâmbătă liberă.
Totul până în urmă cu trei ani, când statul român – prin primăria Brașov – a vrut să reintre în posesia cetății, mirosind probabil potențialul financiar. Însă pentru că societatea care o deține a refuzat să o vândă, discuția s-a mutat în instanță, timp în care porțile cetății au fost ferecate. Nici turiștii, nici localnicii nu au mai avut parte de povești cu domnițe și cavaleri, plimbări prin camerele reci, încărcate de istorie sau seri la lumina torțelor și lumânărilor.
Știam ca cetatea este închisă, i-am și spus copilei, ca să nu fie dezamăgită când ajungem. S-a resemnat că va vedea doar zidurile exterioare. Însă nu mică ne-a fost surpriza când, odată ajunși în fața porților, am văzut că se deschid pentru un grup de turiști.
“Se poate vizita?” întreb eu mirată. „Dai și matale de-o bere, acolo, și se poate” răspunde cu non-șalanță paznicul. Contribuim și noi cu 5 lei, alături de grupul din fața noastră, și intrăm. Bucuria copiilor, dezamăgirea adulților. Căci tot acest timp în care nu s-a mișcat un deget pentru recondiționarea sau măcar conservarea construcției și-a pus amprenta cu vârf și îndesat.
Odată intrat, dai cu ochii de un plan de vizitare aproape imposibil de deslușit din cauza ruginii, care a mâncat tabla de sub el. Nici tunul de lângă nu a rezistat mai bine.
Imediat ce faci câțiva pași, observi că tencuiala cade de peste tot, așa că ar fi mai sigur să mergi cât mai departe de zidurile crăpate, pe care se mai pot încă vedea blazoanele cavalerești.
Paznicii nu ne lasă să urcăm și pe terasa care oferă o panoramă superbă a Brașovului. Probabil tocmai pentru a nu fi văzuți din exterior, în contextul în care cetatea este oficial închisă.
Accesul către curtea interioară este blocat de o poartă încuiată cu un lacăt. Este însă evident ca și acolo nu este decât cel puțin la fel de multă nepăsare, un tărâm al buruienilor uriașe, ce cresc și se înmulțesc nestingherite.
Nici pe exterior nu arată mai bine. Zidurile care încă nu au căzut sau nu au fost acoperite de verdeață au capitulat în fața vandalilor.
Și uite așa, cu fiecare zăpadă și ploaie care cade, se mai șterge câte o pagină de istorie. Care ar fi putut sa aducă bucurie vizitatorilor și profit gazdelor.
A fost odată ca niciodată o cetate măreață. Dar birocrația, termenele lungi între procese, procedurile greoaie și legislația lacunară au transformat-o într-un loc sumbru, bântuit de nepăsare și dezinteres.
Lăsăm castelul cu „fantomele” lui și coborâm spre casă, întrebându-ne cine are interes să țină cetatea închisă și în paragină și de ce? Cine va da socoteală pentru tot acest timp în care stă încuiată? Cine va plăti pentru reparații, dacă se vor face vreodată? În această poveste, se pare că personajele nu au mai trăit fericite până la adânci bătrâneți.
Articol publicat și în Republica.
About Author
